Odaia.

"in prima odaie in care a ajuns a fost frig. teribil de frig. peretii erau din stanca alba si si-a smuls unghiile incercand sa se tarasca afara din ea. a tipat. doamne, cat a tipat! nu-l auzea nimeni. a plans, a vrut sa moara dar frigul niciodata nu ucide la inceput. doar amorteste, ingheata, te mentine inert intr-o stare de semiconstienta, vrei sa simti si nu poti. ochii ii fixau un punct rosu din perete. punctul unde a jurat cu sange ca niciodata nu o sa mai intre in odai cu pereti albi. niciodata nu o sa se mai lase inchis acolo de zane cu buze rosii.
nu! amorteala devine placuta odata ce te obisnuiesti cu ea. mainile, picioarele, pielea, buzele, ochii, parul, inima, sufletul, sangele, cuvintele, totul poate sa inghete! sa inghete! sa nu le mai simta! sa poata sa se ridice de jos, unde a ajuns, gol, pierdut, biet suflet inocent hranit din sperante si cuvinte efemere.
si s-a ridicat. si a inceput sa se plimbe prin odaie.
nu e asa urata, si-a spus.
a inceput chiar sa o mobileze.
inima si-a aruncat-o sub patul construit din vise pe care mai apoi l-a suflat cu zapada. in coltul de langa intrare, o lampa galbena ce refuza sa se aprinda. nu vroia sa mai vada gaurile din pereti, unghiile rupte agatate in ei, lacrimile uscate, petele de sange, asa ca statea in semintuneric, trantit in pat, privind pierdut tavanul, infinitul alb si fara stele."

"si ea? ea unde era?"
"ea... ea nu avea voie sa intre acolo. statea la usa si citea."
"de ce?"
"pentru ca a facut-o la un moment dat. a intrat si a aprins lumina."
"si?"
"si i-a aratat camera unde locuia. si l-a certat, l-a maniat si l-a intristat."
"si el a dat-o afara?"
"da."
"si ea a iesit fara sa se supere?"
"nuuuu. a iesit suparata. a trantit usa dupa ea si i-a jurat ca pleaca."
"atunci de ce e inca la usa?"
"pentru ca spera ca el o sa iasa, la un moment dat, macar dupa un pahar cu apa..."
"si atunci?"
"atunci o sa-i zavorasca odaia si o sa il scoata frumos, de manuta, afara.."