Ironie

Singuratatea intotdeauna a cautat companie. Marea de oameni fara sens si fara chip din jurul tau te incanta.  Creeaza cumva senzatia stupida de unicitate. Cat de unic sa te crezi? Un prieten mi-a spus odata ca pentru fiecare persoana din lumea asta, exista, din punct de vedere fizic, inca cineva la fel. Dar noi…eu, tu…suntem unici in felul de a fi. Ironic, mai ales atunci cand vezi ca nimic din ceea ce esti nu pare unic.

Exemple pertinente care sa sustina o teorie de asa natura sunt cu duiumul. Conversatiile aberante care sfarsesc la un moment dat cu acele confesiuni mult prea intime chiar si pentru cel mai bun prieten, intotdeauna isi vor gasi, intr-un context ,un “asa si eu”. Atunci, zic, cand o sa putem sa afirmam cu fericire in glas ca noi suntem ceva ce inca o persoana de undeva nu este?

Cu siguranta avem acest cult al personalitatii atat de bine implementat in “imaginarul” colectiv incat nimic nu iti va garanta, vreodata, ca fiecare individ care trece pe langa tine in metrou, laolalta cu sutele care te privesc pe strada stramband din nas, nu are aceeasi impresie despre sine. E unic. Cei din jur nu gandesc la fel. Nimeni de langa mine nu o face. Roboti. O mare de roboti.

Singuratatea coplesitoare care iti parvine in momentele in care pare ca iti auzi ecoul gandurilor facand ocolul pamantului de doua ori, nu este a ta. Nici macar ea nu apartine ei si numai ei. O experimentam diferit, unii pur superficial. Telefonul pe care il dai dupa ce ai patit ceva inedit care se vrea impartasit, niciodata nu o sa trezeasca acelasi clinchet de amuzament sau tristete cum a facut-o initial. Si esti iar singur. Pentru ca si Fericirea sau Durerea, la fel ca Singuratatea, se simt la cel mai profund si solitar nivel.

Fiecare cauta sa acopere golurile lasate de acesti trei dragoni care ne guverneaza existenta, diferit. De aia auzi din toate colturile motivele fericirii (bautura, bani, femei, barbati, carti,calatorii..), tristetii (lipsa de bani, lipsa de bautura, lipsa de femei, lipsa de carti, lipsa de barbati, lipsa de calatorii, lipsa de..) si ale singuratatii (lipsa fericirii sau a tristetii).

Cateodata, tocmai ca sa iti sublinieze caracterul schimbator, omule, ai tendinta sa invoci ceea ce initial vroiai sa alungi. Asa ca ajungi sa chemi si sa alungi mai apoi, pe rand, cateodata chiar la nivel inconstient, pe unul din cei trei. Si atunci cum faci? Cum faci sa ajungi sa impaci tot ceea ce exista in jurul tau, sa iti conturezi atat de clar firea incat sa starnesti admiratie si mirare in jurul tau? Te revolti. Dar si acolo e un grup dinainte etichetat care impartaseste aceleasi caracteristici. Te izolezi? Si atunci cum or sa stie ca esti “unic”? Te afisezi? Si daca brusc apare altcineva si mai “unic” decat tine transformandu-te rapid intr-unul din cei care initial te priveau cu admiratie.  Ai putea, cu siguranta, sa afisezi in mod constant un “nu-mi pasa” pe care sa il asimilezi atat de bine personalitatii tale incat sa creezi un zid implacabil intre tine si restul, de care sa se izbeasca orice nu coincide ideilor tale. Ai putea…

Si ai putea sa afirmi ca esti de acord sau nu cu ceea ce am scris mai sus. Daca esti de acord, nici unul din noi doi nu mai e “unic”. Daca nu esti de acord, cei carora le este la fel de frica de pierderea “unicitatii” prin afirmatia “asa este”, te transforma si ei in ceva complet ne-“unic”, spunand doar “n-ai dreptate”.

Asadar… Te crezi unic? Think again.

Nimic nu e gratuit.Nici macar complimentele.

Privea mereu cum se crapa de ziua, de la fereastra murdara a garsonierei prea mici pentru  o dimineata in doi.Nici macar un balcon decent nu avea, care putea sa-i alimenteze singuratatea prin “privitul de la inaltime”.Se limita strict la a respira aerul umed de toamna,imbibat de tigari si oras .Vroia sa plece undeva,dar nu avea bani.Cand avea bani, nu vroia sa-I dea pe tren pentru o vizita fugitiva in vreun oras plin de istorie ,dar fara aroma.Cauta tot timpul o scuza pentru lipsa lui de interes,dand vina pe oboseala,munca, oameni.Adevarul era ca nu stia exact de ce traia asa,lipsit de perspective.Stia exact ce vroia,dar nu se sinchisea niciodata sa treaca la actiune.Probabil pentru ca nu simtea apasarea anilor atat de vehement si irecuperabil cum o simtea un  om ajuns la varsta a treia.Era constient de superioritatea lui fata de tot.ASTA era adevarata lui problema.Aroganta nemasurata,alimentata de prea putina cunoastere,sau pur si simplu de nelipsitul “Asta e” dar cumva,il dezarma insasi recunoasterea lacunelor lui.Stia.Stia totul despre sine.Sinele l-a infrant mereu mai ceva ca o problema de geometrie.Nu se putea lupta cu el decat in momentele grele cand ceva atarna de un  fir de ata,fie viata lui,fie a celorlalti si asta,numai pentru ca era prea cunostient.Cum era posibil ca numai atunci sa existe adevarata mobilizare?Din instinct de autoconservare? Nu,tot egoul il domina.”Eu pot”.Iata-l  asadar, cu o tigara in coltul gurii,intr-o claustrare voluntara,cu toate drumurile deschise in fata lui,dar cu semaforul blocat pe rosu.

Paradoxurile erau specialitatea lui.Traia dupa regulile impuse de ele, actiona in necunostinta de cauza dar ,cumva ,lucrurile mereu ii ieseau cum vroia.Multi il numea “noroc chior”, el o numea “sansa”.Isi culegea puterea din ignoranta altora,din slabiciunile si neajunsurile lor, ca un simbiot.Cauta raspunsurile in curtile  altora,sperand ca I se va spune ceea ce se astepta sa auda,tocmai din frica de a afla singur ca,In final,a avut dreptate.Notiunile de “singuratate”,”tristete”,”iubire”,”suferinta”, pe care le-a perceput in copilarie ca fiind abstracte, acum se revarsau asupra lui ca  ploaia de foc si pucioasa a Sodomei si Gomorei.Maturizarea il lovea din toate partile ,gasindu-se la un moment dat atat de jos, incat nici nu vedea mana de ajutor care I se intindea .Nu a cerut ajutorul, de ce sa-l accepte atunci cand I se ofera? Nimic nu e gratuit.Nici macar complimentele.

Fiinta lui se solidificase intr-un mare fel, o recunostea de fiecare data cand iesea din izolarea cea de toate zilele.Nu exista fiinta mai sociabila ca el.Atragea privirile prin simpla lui prezenta, avea replici inteligente, aprecia pe fiecare la adevarata lui valoare,stiind insa sa le gadile egoul ,incat sa le castige eterna simpatie si invidie pentru carisma lui evidenta.Nu vorbea niciodata daca nu era intrebat sau daca nu se simtea stapan pe situatie si daca o facea, evita situatile neplacute prin autoironie,care,culmea(facand referire la paradoxurile vietii),spalau rusinea  ,sporindu-I chiar notorietatea.Dar,tristul adevar era ca nu dadea doi bani pe nimeni.Cine e el,cine e ea?”Te cheama X-ulescu? In secunda doi, in timp ce dau mana cu tine,am uitat.De fapt,nu am tinut minte din momentul in care te-ai obosit sa te prezinti.Dar vezi tu,nu te poti ascunde de etichete.Poti in schimb sa mimezi un zambet obosit si sa casti ochii a “bineinteles, imi pasa, tocmai de aia limbajul meu corporal urla “prefer doua zile de uitat la filme proaste “,ne-am scuti astfel pe amandoi de chinul efectiv de a intreba “ ce mai faci?” “.Fara doar si poate, numele tau conteaza.Sau cel putin, in egocentrismul tau cras,crezi ca o face.Pana cand importanta ti se confirma.Cineva ,recent intalnit,intrerupe o conversatie cu interlocutorul,pentru a te striga pe tine pe nume, sa te intrebe o “ceva”.Atunci, astrele se alineaza pentru ca tu sa realizezi ca ,de fapt,asta e sentimentul pe care probabil il avea si Fuhrer-ul cand marea de soldati indobitociti si indoctrinati strigau “Hail,Hitler!”, fara macar sa-i inteleaga personalitatea.Satisfacator si  pe moment,inaltator.Aproape ca te face sa te scarpini in crestetul capului a jena si sa il intrebi iar,umil,”Scuza-ma,dar nu am inteles cum te numesti”.Aproape.Evident ca nu vei face asta,ai prea mult respect pentru memoria ta mathusalemica.Asa ca te rezumi la a te adresa respectivului/respectivei cu o personala a la “Draga mea/Dragul meu, Baby ,Ficatelul meu prajit” dar,din nou,cu masura, ca nu cumva sa pari prea interesat.Totul in grafice.Totul casual.Aici intrervine solidificarea.Cand ai pierdut inocenta necunoscutului si acordarea sansei.Atunci incepi sa cazi.

Inevitabila Cadere

Ma visez firicel de roua pe trei petale de Floarea Soarelui.
Ma visez Raza Albastra de Luna in nopti cu cer senin.
 Arunc cu gene culese din balti in copiii infometati de pe strazi: "Luati: Noroc! Noroc voua suflete nomade cu maini facute caus."
M-am visat Printesa Vanturilor dar am fost aruncata prea departe de catre ele.
M-am ridicat repede si am privit inspre Soare.
Si Soarele s-a uitat la mine zambind si mi-a arunca doua aripi aici, pe Pamant. Le-am luat, mi le-am lipit de spate si am zburat pe cel mai inalt munte.
"Uita-te la mine cum zbor!", i-am strigat."Pot veni la tine? Ma primesti? Nu cer prea mult, nu?"
Si am sarit... am sarit de pe cel mai inalt munte. Am sarit si am zburat cu aripile lui pana sus, pana cand mi-am simtit pielea arzand, pana cand ochii mei nu mai erau decat niste cratere imense si imi simteam buzele arse, inexistente, liniute ale unui ceva ce a existat odata.
"Copil prostut!", mi-a strigat el de acolo, de sus. "Nu zbura asa aproape de mine, eu nu te pot lua in brate fara sa te transfom in scrum! Eu nu te pot saruta fara sa te ucid!"
"Dar eu vreau! Dar eu pot!", am strigat la randu-mi. "De ce mi-ai dat aripi daca stiai ca nu pot ajunge la tine?"
"Naivo, ti le-am dat sa zbori cat de sus poti, sa strapungi norii, sa te ridici deasupra lor, sa fugi de ploi, sa atingi Marea cu varful degetelor cand vrei.."
"Nu! Nu e corect! Marea e mai frumoasa langa tine! Eu o ating, tu o cuprinzi cu o singura privire. Nu poti risipi tu norii? Nu poti arde tu ploile?"
"Si atunci.. atunci tu cum o sa mai inveti?"


M-am visat Printesa Cerurilor si alerg prin ele cu aripi mari iar Soarele imi incalzeste spatele si imi mangaie obrajii. Iar eu, eu ii spun povesti atunci cand il vad trist caci el e prea sus si nu poate sa atinga Marea cu varful degetelor.

Nu se vinde la bucata.

ultima data cand am existat aici, eram scrum de tigara. si traiam in fiecare dintre ele. si ma lipeam de buzele tuturor. saream in cafele fierbinti, ma prindeam de marginile canilor celor reci. am facut parte si din pachetul tau odata, s-a intamplat asta demult? iti intram in gura, in urechi, ma lipeam de gene si ma amestecam cu sudoarea. iti miroseau mainile a mine si stiau toti ca sunt acolo. pentru ca puteai.. duhneai a viciu! si iti placeam si ma urai, si spuneai in fiecare zi ca maine e gata, dar apoi… apoi ma miroseai la altcineva si ma vroiai inapoi. stateam in geanta, langa bricheta si chei. ma gaseai si cand nu ma cautai, prin asternuturi, pe masa, intre tastele de la calculator… si chiar daca, asculta bine, chiar daca speli tot, cureti tot, zugravesti peretii in alb si scuturi geanta aia mare, tot o sa dai in fiecare clipa peste mine. pentru ca inca sunt scrumul din acea tigara care a lasat pata asta de culoare dintre degetele tale...

M-am nascut intr-o salata

Era inceput de primavara. Cu noua luni in urma, ai mei parinti (al caror nume si istorie nu o sa o povestesc deoarece, ca sa-l citez pe Salinger, "ar face cate doua atacuri de cord fiecare"), au decis sa conceapa intru propasirea speciei. Si au plasat samanta in pamant, si au udat-o vreme indelungata, ingrijind-o cateodata cu prea multa sarguinta (de dimineata, inainte si dupa fiecare masa), si au asteptat pana cand samanta a devenit leguma fantastica la care visau amandoi. Timpul trecand, au observat, intr-o seara, ca salata se misca...si s-a miscat vreo 9 ore, pana cand, fara prea mare tam-tam, am topait vesela in lume, izbindu-ma, inca de la inceput, cu fundul fix de tarana exagerat de tare care o inconjura.
O serie de ani mai tarziu, catarata pe masa din bucataria debara a garsonierei achitata lunar de mine si sora-mi, cu pachetul de tigari si cana de cafea langa mine, am luat decizia deloc spontana (dar oprita pana atunci de lene), de a face parte din comunitatea virtuala intr-o maniera un pic mai eleganta decat binecunoscutele "hai cinci", "feisbuc" sau "tuitar".
Posed dorinta ca articolele descoperite de-a lungul acestei "oglinzi ciobite" sa atinga maxim o persoana, ca sa ajung si eu la sentimentul exuberantei maxime ca aparitia mea in aceasta "cutie de carton", nu a trecut total neobservata.
Si daca nu o sa fie asa... "selaviul vietii".