Them Bones

Spuneam ca nimic nu e gratuit.

Vorbind despre mine la persoana a 3a, spun ca era o zi superba de primavaravara,iar el isi tot cauta  hobby-uri indoors.

"Da, sunt gauri in atmosfera,da, vom muri in cativa ani, cu un mic ajutor extern,nu, nu stim cand, daca am stii nu ar mai fi loc prin biserici si singura carte tiparita ar incepe sa fie(din nou)Biblia.In vremuri de restriste, ne pOGneste pocainta."

Cu perdelele trase, si "Smoke Signals" in the background, faurea idei din carbune ,poate si din tastatura, pentru ca secolul 21 nu ii mai permitea astfel de rudimentarisme.Au trecut luni bune de la ultimele lui ganduri.Intre timp,imperii s-au daramat, a aparut Kentu' cu bila si Cher a facut un film(fara Sonny, tacky joke,i know).Dar el era tot aici.Intr-un continuu deja-vu, cu acelasi intuneric apasator de familiar, pipand tigara dupa tigara, rasucind monezi si insasi viata lui printre degete. 

"Sa trec strada.Sa nu o trec. Mai am timp?Nu mai am. Nu mai am chef.Cheful - (aici) mana invizivibila care te trage de picioare sa te ridici din pat si sa incepi sa mergi.Din nou,in fiecare zi. Sa inveti sa mergi din nou, in fiecare zi. Unii ar spune ca asta este un mod pesimist de a privi lucrurile.El... era de acord.Pesimism cu personalitate." 

Metrou,Unirii: OPTIMIST - PESIMIST.Ma frustreaza insasi ideea. E fenomenal cum unii, majoritatea chiar aleg ...o cale.Adica, e mind blowing.Vorbind de spalare pe creier si caini in patru labe , pe trotuar mestecand ziare si tocind asfaltul.Bagi cartela de metrou, esti in intarziere , munca, facultate, pierdut timpul( tot intarziere e si aia), te opresti si ala este momentul in care toata fiinta ta urla:Trebuie ca sunt OPTIMIST!Si uite, asa , dragi tovarasi si prieteni, ai fost dresat. Acum, daca ar fi sa o gandim si altfel, daca treci pe sub arcada PESIMISMULUI, porti stigmatul.Nu mai ai scapare, ai in schimb foarte multe probleme si probabil toti te vor cataloga drept sinucigas, suparat PA viata, un paria ce la un moment va instiga la rascoala alti pesimisti ca si tine, care vor rasturna sistemul.Oricare ar fi el.Oricum ai da-o, tot e mindfuck.Moving on.

Mereu imi pierd ideile.Or fi ele prea multe sau sunt eu inconsecventa?O, don't open up that can of worms.

Da, nimic nu e gratuit.Un sarut te costa o bucatica de suflet.O imbratisare, jumatate.(adica, la un moment dat te trezesti imbratisand sticla de bere, deci treaba asta nu impune implicari prea...emotionale).Un cuvant frumos, te costa poate incapacitatea celuilalt de nu intelege ce spui tu acolo. Un zambet, te costa lumina ce o imprastii in jurul tau.Si Dumnezeu stie, la  ora actuala, gazele si toate alea costa,stii ce zic?Asa ca , toate astea implica economie.Trebuie sa facem economie.Oricum, asta e deja truism.Cine mai da ceva gratuit zilele astea? Dobanzi,TVA-uri.Numai gagicile de la promotiile pentru Kent sunt mai darnice. Si tipele de la standurile cu promotii din Carefour.Dar alea te costa o zi de sala.Ca deh, mentinem silhouetta, doar aia ne mai da de mancare astazi. One way or another .Nu zic ca suntem toti curve.Nu fizic.Nu TOTI.Ceva stricat in noi tot e.Ochiul vede, cere, nu i se da, se razbuna.Si uite asa, noi suntem ceasurile stricate pentru care nu exista ceasornicar.

Doamne,opreste aberatiile.Vezi, cum ies ideile? Ia-ti doar o foaie si-un creion.Si asteapta.

Esti?

culmea tristetii este indobitocirea omului pana la rangul de amiba sentimentala fara capacitate de a rationa chiar si in cele mai evident momente ale vietii. si se simte aceasta tristete peste tot. aceasta "culme" a ajuns calificabila astfel ca urmare a realizarii numeroaselor teste pe marea de oameni care vine, vine, vine si uita sa mai plece din acest loc. cum e posibil sa iti lipseasca introspectia la asemenea nivel incat sa ajungi un mic robot care stie sa isi aranjeze timpul asa bine incat ajunge sa isi planifice inclusiv iesirile "spontane"? si cum e posibil sa ne complacem in aceasta situatie cretina asa mult incat, departe de a ne blama pentru ea (pentru ca de constientizat, o consitientizam), ajungem sa vrem sa avansam in rang. sa ajungem un soi de guru al societatii robotilor. toate astea pentru ca, la randul nostru sa ii invatam si pe altii cum sa o faca.

cand esti mic le realizezi pe toate mult mai bine. ca si cand ai privi din afara, dar pentru ca nu stii ce sunt le ignori si continui sa te joci ca si cand aceste aspecte nu prezinta o importanta asa mare si oricum, nu o sa te atinga pe tine niciodata. dar acest "niciodata" este atat de pervers si de parsiv incat se dezminte de negatie si ajunge, intr-o clipita, "odata". si acest "odata" se multiplica la randul lui, ca orice individ cu dorinta de propasire a speciei, pana cand ajunge "de mai multe dati". si asa se schimba cu totul. ciudat, mai ales ca ai pornit de la simplul si radicalul inceput. oricum il uitai si de asta erai constient si tu. asa ajungi sa spui "nu beau niciodata" care devine peste putin timp "m-am facut atat de manga in ultimul an incat neuronii mei nici nu se mai sinchisesc sa creeze sinapse", "nu o sa judec niciodata" care urca la superbul "uite-o si pe aia, uite-l si pe ala, uite-i pe aia cum o ard asa dubios in timp ce eu, chiar daca fac acelasi lucru ca ei, o fac atat de elegant si cu stil incat imi este complet permis sa ma destrabalez in mocirla pe care mi-am creat-o din voma si urina". si aici, exemple multe. si nici macar nu a trebuit sa plec cu gandul prea departe ca sa le pun pe hartie. sunt la indemana pentru ca sunt peste tot in jurul nostru.

credem ca ar trebui sa ne permitem sa fim slabi pentru ca demonstram ca astfel suntem umani. gresit! nu ai voie sa fi slab pentru ca demonstrezi ca esti un om fara idealuri si vise, fara dorinta de a ajunge departe, pentru ca cea mai mica adiere te debusoleaza si te face sa te intorci din drum. esti slab! esti slab daca te gandesti ca ai pierdut odata si atunci o sa pierzi mereu, esti slab daca nu iti spui in fiecare zi ca astazi o sa faci ceva pentru tine care sa conteze si pentru altii, esti slab pentru ca nu esti ambitios, esti slab pentru ca te pierzi in marea de oameni si nu faci nimic sa iesi in evidenta, esti slab pentru ca stai seara acasa si plangi in perna ca nu ti-a mers bine cand ai putea sa te gandesti ce sa faci ca sa iti mearga de acum inainte. mai esti slab si pentru ca nu realizezi cat esti de valoros si consideri ca singura modalitate prin care poti demonstra asta este sa te iei de cei mai slabi ca tine. esti slab, deci, pentru ca dincolo de faptul ca iti lipseste introspectia, mai si subestimezi. esti slab daca ii lasi pe altii sa te defineasca si ajungi sa te hranesti cu asta. esti slab pentru ca nu ai rabdare si nu realizezi ca totul o sa se intample asa cum vrei tu, daca nu ai reactiona impulsiv si fara sa analizezi. esti slab daca citesti ce am scris mai sus si te regasesti in vreuna din ele. eu scriu o groaza de tampenii. de ce sa le iei pe toate de bune?

Spune-le tu...

Au trasat o linie, intr-un cerc. Sa desparta cercul in doua si sa transforme astfel Soarele in Luna cand vor Ei. Albastru si Galben pentru Ea, Verde si Rosu pentru El. Si-au desenat formele, fiecare in jumatatea lui. Si marginile mainilor erau singurele care se intalneau, acolo, la jumatatea cercului. "Asa ne tinem de mana. Asa stim ca linia asta de la mijloc nu inseamna nimic. Uite, ti-am pus perna asta la cap ca sa poti sa ma vezi atunci cand vrei, nu te invelesc pentru ca te tin de mana si iti trasez fire de par pe perna, sa stii ca si atunci cand nu sunt langa tine, nu am plecat."
Si dupa ce au terminat desenul, au plecat. Si au venit ploi. Multe ploi... Si apa sterge creta. Si Marginile nu se mai tineau de mana. Din Ea a ramas un ochi, gura si degetul mic de la mana. Pe El apa l-a sters pe jumatate. Cercul: neatins. Linia dintre ei: mai subtire, dar inca acolo. A mai ramas un fir de par pe jumatate de perna..


Si sa stii ca si astazi au cazut aceleasi frunze ca ieri. Si pamantul era tot rece si desenele tot neterminate. Dar acum copiii sunt mari si de aceea le-au abandonat acolo. Cretele zac intr-o mocirla colorata, zambetul ei e o mazgalitura diforma si ochii lui sunt mai inchisi ca niciodata. Si-au luat culorile si au plecat. Au uitat ce trebuiau sa deseneze. A fost un noroc ca au vrut sa se joace pe acelasi petic de asfalt si n-au mai ramas sa isi termine desenul pentru ca au venit ploile. Asa ca acum isi aduc aminte doar ocazional, poate, de el. Si eu as vrea sa le spun ca nu ar trebui sa fie asa, ca ar fii putut fi mai mult de atat, mai mult decat niste caricaturisti. Dar nu mai am voce.. mi-am pierdut-o strigand dupa timpul care a fugit. Asa ca spune-le tu... Spune-le tu, te rog, ca afara o sa rasara Soarele iar si ca frumosul trebuie intretinut si nu abandonat. Spune-le tu ca nu trebuie sa uite.. ca nu au voie sa treaca pe langa desen fara sa zambeasca, ca frunzele care cad si-l ingroapa trebuie maturate, ca ochii lui ar trebui sa fie deschisi si zambetul ei la fel de sincer ca atunci cand a existat la inceput.


Spune-le tu, te rog, ca ploaia nu sterge decat creta ieftina. Si creta ieftina au doar zgarcitii. Ca atunci cand desenezi, decat sa o faci degeba, mai bine nu o faci deloc.Spune-le tu, te rog, ca atunci cand trec pe langa desenele lor ma curpinde tristetea timpului fugit si nu vreau decat sa ard acele frunze care au cazut si astazi, la fel ca ieri... Spune-le tu, te rog, pentru ca eu am uitat cum ii chema...

Gargarita.

cand te plimbi agale pe drumurile astea lungi si pline de buruieni, in speranta ca muntele pe care il urci nu se dovedeste a fi un deal, si ca toate ranile pe care le ai nu o sa lase cicatrici prea adanci, ai norocul de a te nimeri tovaras cu cei care au vazut acelasi potential ca si tine, in drumul pe care ajungeti sa il parcurgeti impreuna.
unii pleaca si nu se mai intorc, cu altii te regasesti dupa multa vreme, cateodata ramai singur, dar daca esti norocos, cu adevarat norocos, unul din zece oameni te insotesc majoritatea drumului si isi imparte cu tine mancarea, hainele, sufletul, grijile, implinirile si dezamagirile. sunt rari, dar cu atat mai valorosi. trebuie sa stii cum sa ii privesti, sa ai ochiul format pentru a vedea ceea ce ascund, mai mult decat ceea ce arata.
si dupa acea prima discutie din noaptea alba, in care impartiti viciile, grijile, visurile si asteptarile, dupa acea prima situatie fara scapare din care ajungi sa iesi doar pentru ca ti-a intins mana la timp.. el, si nimeni altul, dupa zilele, saptamanile, lunile si anii pe care ii petreceti impreuna chiar si atunci cand nu sunteti impreuna, atunci realizezi fericirea de a-l prezenta drept "prietenul meu". "al meu", pentru ca amintirile noastre sunt doar ale noastre, "al meu" pentru ca a devenit, inevitabil, parte din mine, "al meu" pentru ca ne intelegem din priviri si ne terminam propozitiile, "al meu" pentru ca imi face, pur si simplu, onoarea de a ma lasa sa il numesc asa.
si din drumul meu, am facut stanga pe o poteca. si, la cam 168 de ceasuri de mers pe poteca, m-a intampinat un tufis de par roscat, cu ochi de pisica si voce de zana. si i-am spus Gargarita. pentru ca numai o gargarita ti se aseaza pe umar si stie sa te avertizeze cand urmeaza gropi sau pietre inainte, cand spinul care ti-a intrat in deget e veninos sau nu, unde sa te adapostesti atunci cand afara ploua. si Gargarita mea e viteaza si rabdatoare, motiv pentru care i-am incredintat cheitele de la gandurile si grijile mele, ca sa poata sa imi arate ea, atunci cand sunt pe pragul de a uita,  ca visele mele nu sunt desarte, ca sperantele mele ne tin cateodata amandurora de cald si ca nu orice lacrima pe care o vars ar trebui sa fie de suparare. "unde mergi?", m-a intrebat. "nicaieri, dar sper sa vad totul pana ajung acolo." "putem sa mergem impreuna. tot acolo ma indrept si eu". si am acceptat. tu nu ai fi facut-o?
si acum mergem impreuna. a trecut mult de atunci... 3 primaveri. si o sa mai tot treaca. pentru ca, dragii mei, gargarita mea e acea a zecea persoana pe care am cunoscut-o, dupa ce am facut stanga, pe poteca.

Licuriciul.

Cu capul in nori ar putea sa o denumeasca unii.
A fugit dintr-o lume mica si a gasit, dupa indelungi cautari, lumea mare si rea pe care a decis, brava, sa o infrunte.
Zacea jumulita pe marginea prapastiei, cu rani adanci si speriata, atunci cand am gasit-o. Ii era frica sa iasa pe strada noaptea, cand stelele stralucesc asa frumos, sa rada pana isi pierde suflarea, sa spuna "te iubesc" si sa isi recunoasca maretia.
Nu eram singura atunci cand am gasit-o, si initial intentionam sa o curatam, sa ii dam de mancare si sa o lasam la locul ei in lume. Nicicand nu ne-am fi gandit ca o sa ramana lipita de fruntile noastre si o sa se jure ca nu o sa plece niciodata. Dar s-a tinut de cuvant, micuta, si acum nu ne putem inchipui viata fara ea.
Ea rade.. da, rade cu gura pana la urechi tot timpul. Daca doare tare, mai rade putin si ne tine de mana.  "O sa treaca.. toate trec.. numai noi sa ramanem aici", pare a spune gestul ei, de fiecare data. 
Are unghii din petale si nu ar putea sa zgarie cu ele, nici daca ar vrea. E ochiul din interiorul furtunii atunci cand se decid cele doua tornade din jurul ei sa se dezlantuie. Si se surprinde zambind atunci cand toate rotitele planurilor ei se misca asa cum trebuie, caci "ce poate fi mai frumos de atat?".
Cu capul in nori ar putea sa o denumeasca unii... Dar tine capul asa sus pentru ca ii place sa se lase mangaiata de razele soarelui. Asa ca nu are nimeni dreptul sa ii zdruncine imperiul cladit pe rasete si franturi de suflet cald. E regina peste el si ofera cate o camaruta oricui stie cum sa-i ceara voie.
E unul din licuricii din drumul meu. Si sunt teribil de norocoasa ca imi face onoarea sa zboare alaturi de mine si sa lumineze atunci cand e nevoie.