Watch Me Shine

Tragicul vietii consta exact in a nu face ceea ce vrei, atunci cand vrei.
Tragicul vietii consta in a te complace in sentimente derizorii si a-ti pierde esenta pe carari pe care alegi sa nu le explorezi pana la capat.
Consta in tristetea de a te supune societatii si a-ti trage peste ochi un fular negru si gros de 10 centimetri pe care mai apoi sa il folosesti ca scuza pentru deceptii, nefericiri si neimpliniri. Sa bajbai prin intuneric, sa te lovesti de cei la fel ca tine, fara sa iti mai ceri scuze ulterior. Doar ne plimbam 25 de insi intr-un balon de sapun, evident ca o sa te lovesti de cineva...asa ca..la ce bun?
Sa vrei sa iti gasesti independenta in banal, in ceva ce o sa faci mai apoi tot restul vietii. Cum te numesti independent daca ajungi sa depinzi de cele mai stupide nevoi? Cand mai exact poti sa afirmi sincer ca esti independent?
La final, inevitabil, indiferent de cat de multe realizari avem, tanjim dupa cele mai banale lucruri: vrem pe cineva aproape, vrem un copil, vrem o casa, vrem un job stabil care sa ne aduca multi bani, vrem sa plantam un copac si sa murim cat mai tarziu si cat mai feriti. ASTA e fericirea? Unii o cauta devreme, altii se plimba pierduti pe carari marginase din dorinta de a experimenta cat mai multe pana ajung in acelasi punct.
Vrem pe cineva aproape pentru ca prin natura noastra refuzam sa traim singuri. Vrem un copil pentru ca prin asta speram sa ne mai prelungim existenta prin memoria celorlalti. De fapt, la final, nu lasam nimic in urma pentru ca nimeni nu isi mai aduce aminte. Uitam.. e firesc. Tragic si firesc.
Sa te revolti? N-ai fi primul care o face. Sa te complaci? Doamne..si din astia cati sunt.
Probabil daca am incerca sa nu ne raportam la cele mai rudimentare nevoi, daca am incerca sa gandim singuri si sa facem ceea ce vrem, cand vrem si cum vrem.. probabil daca am reusi macar jumatate din ceea ce ne propunem, daca niciodata nu ne-am multumi cu mai putin, daca  nu am mai uri atat de mult si daca am incerca sa vedem oamenii din jur drept mai mult decat par, daca am judeca mai putin si am actiona mai mult, daca am invata binele de rau si din experienta celorlalti, nu numai din a noastra..daca ne-am trezi in fiecare dimineata cu zambetul pe buze, daca ne-am enerva mai putin si am rade mai des, daca am spune "te iubesc" mai devreme, decat mai tarziu, daca nu ne-ar fi rusine sa spunem ceea ce gandim, daca nu am uita ca suntem toti oameni si cu totii gresim, daca nu am mai eticheta si am retine macar jumatate din ceea ce ni se zice, daca nu ne-ar fi frica sa ne ridica si sa strigam atunci cand ne simtim oprimati, daca am petrece fiecare clipa din viata noastra fara sa ne plangem de mila, incercand, nu sperand... daca nu am mai tipa la parinti ci le-am spune mai des cat de mult inseamna pentru noi, daca am saruta in fiecare seara persoana care doarme langa noi in pat, daca ne-am suna prietenii mai des doar ca sa vedem ce fac, nu sa asteptam cu orgoliile umflate sa ne sune ei, daca am spune in fiecare zi celor care conteaza, cat de mult conteaza si de ce, daca nu ne-am mai lasa condusi de orgolii si am gandi obiectiv...poate, poate avem o farama de sansa sa lasam ceva mai mult in urma decat urma fundului pe scaunul de la birou, decat amintirile faramitate ale unui cineva care a fost..dar nu mai este.
Nu vreau viata lunga...vreau doar o viata traita. Vreau oameni in jurul meu pe care sa am onoarea de a-i numi prieteni pentru ca ei imi reflecta gandirea si imi motiveaza existenta. Vreau sa fumez fara sa tusesc dupa si sa beau cafea cu galoanele pentru ca imi place, nu pentru ca ma tine treaza. Vreau sa nu vreau ceea ce vor toti pentru ca toti vor mai putin decat ceea ce pot eu. Vreau sa te sun si sa iti spun ca fara tine viata mea ar fi mai lipsita de sens si  vreau sa iti multumesc ca esti acolo, prietene. Vreau.. eu vreau...Si pentru ca vreau, inseamna ca pot. Vreau, deci Pot...asa ca Exist. Ma vezi?..Dar acum?

Love is not blind.It's retarded.

Analizand retroactiv relatiile (si aceasta postare este cu precadere pentru o buna prietena, care necesita confirmare constanta cand e vorba de acest subiect pseudodificil) ajungem sa sesizam aseamanarile dintre ele, mai mult decat diferentele. Doua puncte se mentin constante:
1. daca va mutati impreuna relatia se poate duce in jos mai ceva ca migurile in razboaie.
2. daca trece prea mult timp si va cunoasteti prea bine, cu siguranta ajungeti atat de satui unul de altul incat incercati sa va inconjurati de cat mai multi oameni doar ca sa nu va mai auziti gurile pentru  o ora sau doua.
Viziunea este deloc romantica. Romantismul exista undeva la inceputul relatiei si se pastreaza ulterior drept punct de reper pentru "vezi... asta faceai inainte, acum de ce nu mai faci asa?". Romantismul este, de fapt, intregul procedeu prin care ambele persoane care se angajeaza intr-o relatie se chinuie cat se poate de mult sa epateze unul in fata celuilalt, sa isi expuna calitatile (unii mai subtil ca altii), sa nu inceteze a coplesi "alesul" cu dovezi de amor, cu interes pentru cele mai stupide replici sau idei si, bineinteles, cu suma de calitati pe care i le atribuie si care se dovedesc, intr-un final, daca nu inexistente, cel putin nu atat de grandioase.
Referindu-ne la orice relatie, exista intotdeauna doua viziuni: a lui si a ei. Cea mai simpla si banala dintre experiente este perceputa diferit. Sa luam de exemplu primul sarut.(si pentru asta vom infatisa o scurta poveste cu caracter dramatic):

Ea cu Ele:

Ea: aseara ne-am sarutat pentru prima data :D :X
Ele: vaaaaaai :X:X:X cat de frumoooos :X:X:X si cum a fost :-?
Ea: intai m-a privit intens, apoi m-a luat de mijloc si m-a sarutat la inceput bland si dupa aia un pic mai brutal, intelegi, ca si cand nu se mai satura de mine :X
Ele: aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa :X:X:X
(discutie de inca 2 ore cu variatiuni pe aceeasei tema)

El cu Ei:


El: aseara ne-am sarutat pentru prima data :D
Ei: cu limba? :-?
El: da :D
Ei: misto :D         
(continue to normal course of business)


Si asta nu e totul. E un fapt deja stiut ca Ele vorbesc despre asta mai mult decat Ei, cu mai multe detalii, cu mai multe informatii stupide si , foarte probabil, prost interpretate.
Draga mea, daca te ia de mana pe strada poate sa insemne ca ii e drag de tine la fel de bine cum poate sa insemne ca nu vrea sa fie martor principal la moartea ta atunci cand trece masina peste capu-ti tont care are numai inimioare in loc de ochi; atunci cand iti ofera ceva de baut poate sa insemne ca vrea sa te simti bine, la fel de logic cum poate sa insemne ca te vrea la fel de beata ca si el pentru a invoca mai tarziu motivul "nu am stiut ce fac, atat eram de luat"; daca iti spune ca esti frumoasa nu inseamna ca iti spune ca esti cea mai frumoasa (afirmatie prin natura ei stupida) face doar o constatare de moment fara subintelesul "m-am indragostit nebuneste de unicitatea ta fizica si psihica".
Functioneaza la fel de bine si invers.
Dragul meu, daca rade la glumele tale poate sa insemne ca nu gaseste gluma deloc amuzanta dar e suficient de draguta incat sa nu iti spuna asta in fata, la fel de bine cum poate sa insemne ca, desi gluma i s-a parut amuzanta, tu nu prezinti niciun fel de alt interes; daca a dansat mai lasciv pe langa tine poate sa insemne ca ii place compania ta si toate celelalte rahaturi romantice, la fel de bine cum poate sa insemne ca vrea sa se lase admirata de tipul de care ii place de fapt si care se baga in seama cu "proasta aia", in timp ce tu nu reprezinti decat stalpul ei de expozitie; daca a zambit frumos la tine poate sa insemne ca ii placi sau poate sa insemne ca i-a facut semn prietenei cele mai bune care se afla fix in spatele tau in acel moment.

Totul depinde de increderea pe care o ai in propriile forte. Femeile supranalizeaza, barbatii go with the flow. De aceea foarte putine relatii au sanse adevarate de izbanda pentru ca, intr-un final, unul din cei doi clacheaza. Si momentul clacarii se finalizeaza extraordinar, cu o cerere in casatorie.



Dar despre asta, altadata.

Zile Cu Metroul

            "Dimineata. Aglomerat. Metrou. Scaun liber. Baba nebuna care ma impinge sa se aseze pe el. Nu-i nimic. Am gasit altul. Reglez sonorul mp3-ului si astept. A ajuns. Dupa 3 statii. Il vad, si astazi ma decid sa fiu rea. Il fixez si imi sclipesc ochii de ganduri perverse. Mai bine nu ma mai uit la el putin, poate ma citeste."

                E povestea fiecarei zile. Intotdeauna ma indragostesc in metrou. Inevitabil, desi ii jur dragoste eterna, ziua urmatoare il insel cu altul. Nu ma pot abtine. E ca o placere interzisa. Si, nu pot nega ca ocazional imi fac ziua mai frumoasa. E dragut sa compui povesti despre el. Sa-l pictezi cum l-ai vrea. Sa iti imaginezi ca privirea aia frumoasa este pentru tine, ca se trezeste in fiecare dimineata cu imaginea ta in gand si ca nu ar schimba niciodata ceva din ceea ce esti. Snap out of it, girl! That will never happen.  Dar asta nu ma impiedica sa devin o adevarata artista. Cu fiecare ocazie pe care o am.

            Apoi, ma ridic de pe scaun, ma indrept delicata inspre usa, ignor faptul ca statia la care trebuia sa cobor  a trecut demult,ii arunc o ultima privire si ii promiti, in gand, ca nu il voi uita niciodata. Ies, imi incalc promisiunea si astepti linistita metroul din directia opusa.  

                Now, repeat as instructed above.

Jocul De-A Soarecele Si Pisica

Pare cat se poate de neverosimil, dar e adevarat: oamenii niciodata nu se multumesc cu ceea ce primesc. Si nu ma refer aici la nimic material, ma refer la un El sau o Ea. Nu e suficient sa ii placa lui de mine, El trebuie sa fie tot ceea ce il vreau a fi. Daca nu ma place, cu atat mai bine, e vanatoarea mai palpitanta, recompensa mai satisfacatoare. Treaba de un real amuzament este insa faptul ca nu El sau Ea reprezinta scopul. Scopul e alergatura in sine. Daca il am, nu mai am chef de el, asa ca il arunc si mai departe ca sa am dupa ce alerga. Noi si pisicile inca ne mai jucam cu soricelul. Alo!! Dar ce se intampla daca scapa, daca fuge, daca pleaca, daca nu mai suna, daca nu ii mai pasa?  Ce se intampla atunci cand trece timpul asta frumos si fatidic si dai de un altul si de un altul si de inca un altul, in cazul in care nu te multumesti cu primii doi? Incepi sa compari, sa studiezi, sa analizezi. Soarece dupa soarece, il prinzi in cusca, ii dai de mancare si alegi intre a-l lasa sa moara, la un moment dat, sau a-I da drumul. Rare momente in care te decizi sa mai schimbi cusca. Te amuza cum unii soareci nu percep subtilul miros lasat in urma de cel ce a plecat, zgarieturile de pe podea sau firimiturile din colt. Personal, schimb cusca de fiecare data. Asa, personalizez si soarecii si ma mentin ocupata in a gasi modalitati din ce in ce mai variate de a-I prinde si pastra. Acum, stimabililor, cu totii suntem soareci si pisici, in fiecare noua poveste pe care ne-o tesem. Unii sunt pisici mai mult ca altii iar unii adora asa mult statutul de soarece incat nici nu isi mai bat capul cu ingeniozitatea necesara pentru a fi pisica. In asta zace caracterul fiecarui individ ce se afla in cautare. Eu vreau tot. Vreau a fiu si soarece si pisica, vreau sa existe o cusca separata pentru mine si vreau sa fauresc o cusca separata la randu-mi, pentru el. Deocamdata., in speranta ca nu este bine sa faci parte din bancurile cu iepuri.. lucrez la cusca.

Ironie

Singuratatea intotdeauna a cautat companie. Marea de oameni fara sens si fara chip din jurul tau te incanta.  Creeaza cumva senzatia stupida de unicitate. Cat de unic sa te crezi? Un prieten mi-a spus odata ca pentru fiecare persoana din lumea asta, exista, din punct de vedere fizic, inca cineva la fel. Dar noi…eu, tu…suntem unici in felul de a fi. Ironic, mai ales atunci cand vezi ca nimic din ceea ce esti nu pare unic.

Exemple pertinente care sa sustina o teorie de asa natura sunt cu duiumul. Conversatiile aberante care sfarsesc la un moment dat cu acele confesiuni mult prea intime chiar si pentru cel mai bun prieten, intotdeauna isi vor gasi, intr-un context ,un “asa si eu”. Atunci, zic, cand o sa putem sa afirmam cu fericire in glas ca noi suntem ceva ce inca o persoana de undeva nu este?

Cu siguranta avem acest cult al personalitatii atat de bine implementat in “imaginarul” colectiv incat nimic nu iti va garanta, vreodata, ca fiecare individ care trece pe langa tine in metrou, laolalta cu sutele care te privesc pe strada stramband din nas, nu are aceeasi impresie despre sine. E unic. Cei din jur nu gandesc la fel. Nimeni de langa mine nu o face. Roboti. O mare de roboti.

Singuratatea coplesitoare care iti parvine in momentele in care pare ca iti auzi ecoul gandurilor facand ocolul pamantului de doua ori, nu este a ta. Nici macar ea nu apartine ei si numai ei. O experimentam diferit, unii pur superficial. Telefonul pe care il dai dupa ce ai patit ceva inedit care se vrea impartasit, niciodata nu o sa trezeasca acelasi clinchet de amuzament sau tristete cum a facut-o initial. Si esti iar singur. Pentru ca si Fericirea sau Durerea, la fel ca Singuratatea, se simt la cel mai profund si solitar nivel.

Fiecare cauta sa acopere golurile lasate de acesti trei dragoni care ne guverneaza existenta, diferit. De aia auzi din toate colturile motivele fericirii (bautura, bani, femei, barbati, carti,calatorii..), tristetii (lipsa de bani, lipsa de bautura, lipsa de femei, lipsa de carti, lipsa de barbati, lipsa de calatorii, lipsa de..) si ale singuratatii (lipsa fericirii sau a tristetii).

Cateodata, tocmai ca sa iti sublinieze caracterul schimbator, omule, ai tendinta sa invoci ceea ce initial vroiai sa alungi. Asa ca ajungi sa chemi si sa alungi mai apoi, pe rand, cateodata chiar la nivel inconstient, pe unul din cei trei. Si atunci cum faci? Cum faci sa ajungi sa impaci tot ceea ce exista in jurul tau, sa iti conturezi atat de clar firea incat sa starnesti admiratie si mirare in jurul tau? Te revolti. Dar si acolo e un grup dinainte etichetat care impartaseste aceleasi caracteristici. Te izolezi? Si atunci cum or sa stie ca esti “unic”? Te afisezi? Si daca brusc apare altcineva si mai “unic” decat tine transformandu-te rapid intr-unul din cei care initial te priveau cu admiratie.  Ai putea, cu siguranta, sa afisezi in mod constant un “nu-mi pasa” pe care sa il asimilezi atat de bine personalitatii tale incat sa creezi un zid implacabil intre tine si restul, de care sa se izbeasca orice nu coincide ideilor tale. Ai putea…

Si ai putea sa afirmi ca esti de acord sau nu cu ceea ce am scris mai sus. Daca esti de acord, nici unul din noi doi nu mai e “unic”. Daca nu esti de acord, cei carora le este la fel de frica de pierderea “unicitatii” prin afirmatia “asa este”, te transforma si ei in ceva complet ne-“unic”, spunand doar “n-ai dreptate”.

Asadar… Te crezi unic? Think again.

Nimic nu e gratuit.Nici macar complimentele.

Privea mereu cum se crapa de ziua, de la fereastra murdara a garsonierei prea mici pentru  o dimineata in doi.Nici macar un balcon decent nu avea, care putea sa-i alimenteze singuratatea prin “privitul de la inaltime”.Se limita strict la a respira aerul umed de toamna,imbibat de tigari si oras .Vroia sa plece undeva,dar nu avea bani.Cand avea bani, nu vroia sa-I dea pe tren pentru o vizita fugitiva in vreun oras plin de istorie ,dar fara aroma.Cauta tot timpul o scuza pentru lipsa lui de interes,dand vina pe oboseala,munca, oameni.Adevarul era ca nu stia exact de ce traia asa,lipsit de perspective.Stia exact ce vroia,dar nu se sinchisea niciodata sa treaca la actiune.Probabil pentru ca nu simtea apasarea anilor atat de vehement si irecuperabil cum o simtea un  om ajuns la varsta a treia.Era constient de superioritatea lui fata de tot.ASTA era adevarata lui problema.Aroganta nemasurata,alimentata de prea putina cunoastere,sau pur si simplu de nelipsitul “Asta e” dar cumva,il dezarma insasi recunoasterea lacunelor lui.Stia.Stia totul despre sine.Sinele l-a infrant mereu mai ceva ca o problema de geometrie.Nu se putea lupta cu el decat in momentele grele cand ceva atarna de un  fir de ata,fie viata lui,fie a celorlalti si asta,numai pentru ca era prea cunostient.Cum era posibil ca numai atunci sa existe adevarata mobilizare?Din instinct de autoconservare? Nu,tot egoul il domina.”Eu pot”.Iata-l  asadar, cu o tigara in coltul gurii,intr-o claustrare voluntara,cu toate drumurile deschise in fata lui,dar cu semaforul blocat pe rosu.

Paradoxurile erau specialitatea lui.Traia dupa regulile impuse de ele, actiona in necunostinta de cauza dar ,cumva ,lucrurile mereu ii ieseau cum vroia.Multi il numea “noroc chior”, el o numea “sansa”.Isi culegea puterea din ignoranta altora,din slabiciunile si neajunsurile lor, ca un simbiot.Cauta raspunsurile in curtile  altora,sperand ca I se va spune ceea ce se astepta sa auda,tocmai din frica de a afla singur ca,In final,a avut dreptate.Notiunile de “singuratate”,”tristete”,”iubire”,”suferinta”, pe care le-a perceput in copilarie ca fiind abstracte, acum se revarsau asupra lui ca  ploaia de foc si pucioasa a Sodomei si Gomorei.Maturizarea il lovea din toate partile ,gasindu-se la un moment dat atat de jos, incat nici nu vedea mana de ajutor care I se intindea .Nu a cerut ajutorul, de ce sa-l accepte atunci cand I se ofera? Nimic nu e gratuit.Nici macar complimentele.

Fiinta lui se solidificase intr-un mare fel, o recunostea de fiecare data cand iesea din izolarea cea de toate zilele.Nu exista fiinta mai sociabila ca el.Atragea privirile prin simpla lui prezenta, avea replici inteligente, aprecia pe fiecare la adevarata lui valoare,stiind insa sa le gadile egoul ,incat sa le castige eterna simpatie si invidie pentru carisma lui evidenta.Nu vorbea niciodata daca nu era intrebat sau daca nu se simtea stapan pe situatie si daca o facea, evita situatile neplacute prin autoironie,care,culmea(facand referire la paradoxurile vietii),spalau rusinea  ,sporindu-I chiar notorietatea.Dar,tristul adevar era ca nu dadea doi bani pe nimeni.Cine e el,cine e ea?”Te cheama X-ulescu? In secunda doi, in timp ce dau mana cu tine,am uitat.De fapt,nu am tinut minte din momentul in care te-ai obosit sa te prezinti.Dar vezi tu,nu te poti ascunde de etichete.Poti in schimb sa mimezi un zambet obosit si sa casti ochii a “bineinteles, imi pasa, tocmai de aia limbajul meu corporal urla “prefer doua zile de uitat la filme proaste “,ne-am scuti astfel pe amandoi de chinul efectiv de a intreba “ ce mai faci?” “.Fara doar si poate, numele tau conteaza.Sau cel putin, in egocentrismul tau cras,crezi ca o face.Pana cand importanta ti se confirma.Cineva ,recent intalnit,intrerupe o conversatie cu interlocutorul,pentru a te striga pe tine pe nume, sa te intrebe o “ceva”.Atunci, astrele se alineaza pentru ca tu sa realizezi ca ,de fapt,asta e sentimentul pe care probabil il avea si Fuhrer-ul cand marea de soldati indobitociti si indoctrinati strigau “Hail,Hitler!”, fara macar sa-i inteleaga personalitatea.Satisfacator si  pe moment,inaltator.Aproape ca te face sa te scarpini in crestetul capului a jena si sa il intrebi iar,umil,”Scuza-ma,dar nu am inteles cum te numesti”.Aproape.Evident ca nu vei face asta,ai prea mult respect pentru memoria ta mathusalemica.Asa ca te rezumi la a te adresa respectivului/respectivei cu o personala a la “Draga mea/Dragul meu, Baby ,Ficatelul meu prajit” dar,din nou,cu masura, ca nu cumva sa pari prea interesat.Totul in grafice.Totul casual.Aici intrervine solidificarea.Cand ai pierdut inocenta necunoscutului si acordarea sansei.Atunci incepi sa cazi.

Inevitabila Cadere

Ma visez firicel de roua pe trei petale de Floarea Soarelui.
Ma visez Raza Albastra de Luna in nopti cu cer senin.
 Arunc cu gene culese din balti in copiii infometati de pe strazi: "Luati: Noroc! Noroc voua suflete nomade cu maini facute caus."
M-am visat Printesa Vanturilor dar am fost aruncata prea departe de catre ele.
M-am ridicat repede si am privit inspre Soare.
Si Soarele s-a uitat la mine zambind si mi-a arunca doua aripi aici, pe Pamant. Le-am luat, mi le-am lipit de spate si am zburat pe cel mai inalt munte.
"Uita-te la mine cum zbor!", i-am strigat."Pot veni la tine? Ma primesti? Nu cer prea mult, nu?"
Si am sarit... am sarit de pe cel mai inalt munte. Am sarit si am zburat cu aripile lui pana sus, pana cand mi-am simtit pielea arzand, pana cand ochii mei nu mai erau decat niste cratere imense si imi simteam buzele arse, inexistente, liniute ale unui ceva ce a existat odata.
"Copil prostut!", mi-a strigat el de acolo, de sus. "Nu zbura asa aproape de mine, eu nu te pot lua in brate fara sa te transfom in scrum! Eu nu te pot saruta fara sa te ucid!"
"Dar eu vreau! Dar eu pot!", am strigat la randu-mi. "De ce mi-ai dat aripi daca stiai ca nu pot ajunge la tine?"
"Naivo, ti le-am dat sa zbori cat de sus poti, sa strapungi norii, sa te ridici deasupra lor, sa fugi de ploi, sa atingi Marea cu varful degetelor cand vrei.."
"Nu! Nu e corect! Marea e mai frumoasa langa tine! Eu o ating, tu o cuprinzi cu o singura privire. Nu poti risipi tu norii? Nu poti arde tu ploile?"
"Si atunci.. atunci tu cum o sa mai inveti?"


M-am visat Printesa Cerurilor si alerg prin ele cu aripi mari iar Soarele imi incalzeste spatele si imi mangaie obrajii. Iar eu, eu ii spun povesti atunci cand il vad trist caci el e prea sus si nu poate sa atinga Marea cu varful degetelor.

Nu se vinde la bucata.

ultima data cand am existat aici, eram scrum de tigara. si traiam in fiecare dintre ele. si ma lipeam de buzele tuturor. saream in cafele fierbinti, ma prindeam de marginile canilor celor reci. am facut parte si din pachetul tau odata, s-a intamplat asta demult? iti intram in gura, in urechi, ma lipeam de gene si ma amestecam cu sudoarea. iti miroseau mainile a mine si stiau toti ca sunt acolo. pentru ca puteai.. duhneai a viciu! si iti placeam si ma urai, si spuneai in fiecare zi ca maine e gata, dar apoi… apoi ma miroseai la altcineva si ma vroiai inapoi. stateam in geanta, langa bricheta si chei. ma gaseai si cand nu ma cautai, prin asternuturi, pe masa, intre tastele de la calculator… si chiar daca, asculta bine, chiar daca speli tot, cureti tot, zugravesti peretii in alb si scuturi geanta aia mare, tot o sa dai in fiecare clipa peste mine. pentru ca inca sunt scrumul din acea tigara care a lasat pata asta de culoare dintre degetele tale...

M-am nascut intr-o salata

Era inceput de primavara. Cu noua luni in urma, ai mei parinti (al caror nume si istorie nu o sa o povestesc deoarece, ca sa-l citez pe Salinger, "ar face cate doua atacuri de cord fiecare"), au decis sa conceapa intru propasirea speciei. Si au plasat samanta in pamant, si au udat-o vreme indelungata, ingrijind-o cateodata cu prea multa sarguinta (de dimineata, inainte si dupa fiecare masa), si au asteptat pana cand samanta a devenit leguma fantastica la care visau amandoi. Timpul trecand, au observat, intr-o seara, ca salata se misca...si s-a miscat vreo 9 ore, pana cand, fara prea mare tam-tam, am topait vesela in lume, izbindu-ma, inca de la inceput, cu fundul fix de tarana exagerat de tare care o inconjura.
O serie de ani mai tarziu, catarata pe masa din bucataria debara a garsonierei achitata lunar de mine si sora-mi, cu pachetul de tigari si cana de cafea langa mine, am luat decizia deloc spontana (dar oprita pana atunci de lene), de a face parte din comunitatea virtuala intr-o maniera un pic mai eleganta decat binecunoscutele "hai cinci", "feisbuc" sau "tuitar".
Posed dorinta ca articolele descoperite de-a lungul acestei "oglinzi ciobite" sa atinga maxim o persoana, ca sa ajung si eu la sentimentul exuberantei maxime ca aparitia mea in aceasta "cutie de carton", nu a trecut total neobservata.
Si daca nu o sa fie asa... "selaviul vietii".