Esti?

culmea tristetii este indobitocirea omului pana la rangul de amiba sentimentala fara capacitate de a rationa chiar si in cele mai evident momente ale vietii. si se simte aceasta tristete peste tot. aceasta "culme" a ajuns calificabila astfel ca urmare a realizarii numeroaselor teste pe marea de oameni care vine, vine, vine si uita sa mai plece din acest loc. cum e posibil sa iti lipseasca introspectia la asemenea nivel incat sa ajungi un mic robot care stie sa isi aranjeze timpul asa bine incat ajunge sa isi planifice inclusiv iesirile "spontane"? si cum e posibil sa ne complacem in aceasta situatie cretina asa mult incat, departe de a ne blama pentru ea (pentru ca de constientizat, o consitientizam), ajungem sa vrem sa avansam in rang. sa ajungem un soi de guru al societatii robotilor. toate astea pentru ca, la randul nostru sa ii invatam si pe altii cum sa o faca.

cand esti mic le realizezi pe toate mult mai bine. ca si cand ai privi din afara, dar pentru ca nu stii ce sunt le ignori si continui sa te joci ca si cand aceste aspecte nu prezinta o importanta asa mare si oricum, nu o sa te atinga pe tine niciodata. dar acest "niciodata" este atat de pervers si de parsiv incat se dezminte de negatie si ajunge, intr-o clipita, "odata". si acest "odata" se multiplica la randul lui, ca orice individ cu dorinta de propasire a speciei, pana cand ajunge "de mai multe dati". si asa se schimba cu totul. ciudat, mai ales ca ai pornit de la simplul si radicalul inceput. oricum il uitai si de asta erai constient si tu. asa ajungi sa spui "nu beau niciodata" care devine peste putin timp "m-am facut atat de manga in ultimul an incat neuronii mei nici nu se mai sinchisesc sa creeze sinapse", "nu o sa judec niciodata" care urca la superbul "uite-o si pe aia, uite-l si pe ala, uite-i pe aia cum o ard asa dubios in timp ce eu, chiar daca fac acelasi lucru ca ei, o fac atat de elegant si cu stil incat imi este complet permis sa ma destrabalez in mocirla pe care mi-am creat-o din voma si urina". si aici, exemple multe. si nici macar nu a trebuit sa plec cu gandul prea departe ca sa le pun pe hartie. sunt la indemana pentru ca sunt peste tot in jurul nostru.

credem ca ar trebui sa ne permitem sa fim slabi pentru ca demonstram ca astfel suntem umani. gresit! nu ai voie sa fi slab pentru ca demonstrezi ca esti un om fara idealuri si vise, fara dorinta de a ajunge departe, pentru ca cea mai mica adiere te debusoleaza si te face sa te intorci din drum. esti slab! esti slab daca te gandesti ca ai pierdut odata si atunci o sa pierzi mereu, esti slab daca nu iti spui in fiecare zi ca astazi o sa faci ceva pentru tine care sa conteze si pentru altii, esti slab pentru ca nu esti ambitios, esti slab pentru ca te pierzi in marea de oameni si nu faci nimic sa iesi in evidenta, esti slab pentru ca stai seara acasa si plangi in perna ca nu ti-a mers bine cand ai putea sa te gandesti ce sa faci ca sa iti mearga de acum inainte. mai esti slab si pentru ca nu realizezi cat esti de valoros si consideri ca singura modalitate prin care poti demonstra asta este sa te iei de cei mai slabi ca tine. esti slab, deci, pentru ca dincolo de faptul ca iti lipseste introspectia, mai si subestimezi. esti slab daca ii lasi pe altii sa te defineasca si ajungi sa te hranesti cu asta. esti slab pentru ca nu ai rabdare si nu realizezi ca totul o sa se intample asa cum vrei tu, daca nu ai reactiona impulsiv si fara sa analizezi. esti slab daca citesti ce am scris mai sus si te regasesti in vreuna din ele. eu scriu o groaza de tampenii. de ce sa le iei pe toate de bune?

Spune-le tu...

Au trasat o linie, intr-un cerc. Sa desparta cercul in doua si sa transforme astfel Soarele in Luna cand vor Ei. Albastru si Galben pentru Ea, Verde si Rosu pentru El. Si-au desenat formele, fiecare in jumatatea lui. Si marginile mainilor erau singurele care se intalneau, acolo, la jumatatea cercului. "Asa ne tinem de mana. Asa stim ca linia asta de la mijloc nu inseamna nimic. Uite, ti-am pus perna asta la cap ca sa poti sa ma vezi atunci cand vrei, nu te invelesc pentru ca te tin de mana si iti trasez fire de par pe perna, sa stii ca si atunci cand nu sunt langa tine, nu am plecat."
Si dupa ce au terminat desenul, au plecat. Si au venit ploi. Multe ploi... Si apa sterge creta. Si Marginile nu se mai tineau de mana. Din Ea a ramas un ochi, gura si degetul mic de la mana. Pe El apa l-a sters pe jumatate. Cercul: neatins. Linia dintre ei: mai subtire, dar inca acolo. A mai ramas un fir de par pe jumatate de perna..


Si sa stii ca si astazi au cazut aceleasi frunze ca ieri. Si pamantul era tot rece si desenele tot neterminate. Dar acum copiii sunt mari si de aceea le-au abandonat acolo. Cretele zac intr-o mocirla colorata, zambetul ei e o mazgalitura diforma si ochii lui sunt mai inchisi ca niciodata. Si-au luat culorile si au plecat. Au uitat ce trebuiau sa deseneze. A fost un noroc ca au vrut sa se joace pe acelasi petic de asfalt si n-au mai ramas sa isi termine desenul pentru ca au venit ploile. Asa ca acum isi aduc aminte doar ocazional, poate, de el. Si eu as vrea sa le spun ca nu ar trebui sa fie asa, ca ar fii putut fi mai mult de atat, mai mult decat niste caricaturisti. Dar nu mai am voce.. mi-am pierdut-o strigand dupa timpul care a fugit. Asa ca spune-le tu... Spune-le tu, te rog, ca afara o sa rasara Soarele iar si ca frumosul trebuie intretinut si nu abandonat. Spune-le tu ca nu trebuie sa uite.. ca nu au voie sa treaca pe langa desen fara sa zambeasca, ca frunzele care cad si-l ingroapa trebuie maturate, ca ochii lui ar trebui sa fie deschisi si zambetul ei la fel de sincer ca atunci cand a existat la inceput.


Spune-le tu, te rog, ca ploaia nu sterge decat creta ieftina. Si creta ieftina au doar zgarcitii. Ca atunci cand desenezi, decat sa o faci degeba, mai bine nu o faci deloc.Spune-le tu, te rog, ca atunci cand trec pe langa desenele lor ma curpinde tristetea timpului fugit si nu vreau decat sa ard acele frunze care au cazut si astazi, la fel ca ieri... Spune-le tu, te rog, pentru ca eu am uitat cum ii chema...