Ironie

Singuratatea intotdeauna a cautat companie. Marea de oameni fara sens si fara chip din jurul tau te incanta.  Creeaza cumva senzatia stupida de unicitate. Cat de unic sa te crezi? Un prieten mi-a spus odata ca pentru fiecare persoana din lumea asta, exista, din punct de vedere fizic, inca cineva la fel. Dar noi…eu, tu…suntem unici in felul de a fi. Ironic, mai ales atunci cand vezi ca nimic din ceea ce esti nu pare unic.

Exemple pertinente care sa sustina o teorie de asa natura sunt cu duiumul. Conversatiile aberante care sfarsesc la un moment dat cu acele confesiuni mult prea intime chiar si pentru cel mai bun prieten, intotdeauna isi vor gasi, intr-un context ,un “asa si eu”. Atunci, zic, cand o sa putem sa afirmam cu fericire in glas ca noi suntem ceva ce inca o persoana de undeva nu este?

Cu siguranta avem acest cult al personalitatii atat de bine implementat in “imaginarul” colectiv incat nimic nu iti va garanta, vreodata, ca fiecare individ care trece pe langa tine in metrou, laolalta cu sutele care te privesc pe strada stramband din nas, nu are aceeasi impresie despre sine. E unic. Cei din jur nu gandesc la fel. Nimeni de langa mine nu o face. Roboti. O mare de roboti.

Singuratatea coplesitoare care iti parvine in momentele in care pare ca iti auzi ecoul gandurilor facand ocolul pamantului de doua ori, nu este a ta. Nici macar ea nu apartine ei si numai ei. O experimentam diferit, unii pur superficial. Telefonul pe care il dai dupa ce ai patit ceva inedit care se vrea impartasit, niciodata nu o sa trezeasca acelasi clinchet de amuzament sau tristete cum a facut-o initial. Si esti iar singur. Pentru ca si Fericirea sau Durerea, la fel ca Singuratatea, se simt la cel mai profund si solitar nivel.

Fiecare cauta sa acopere golurile lasate de acesti trei dragoni care ne guverneaza existenta, diferit. De aia auzi din toate colturile motivele fericirii (bautura, bani, femei, barbati, carti,calatorii..), tristetii (lipsa de bani, lipsa de bautura, lipsa de femei, lipsa de carti, lipsa de barbati, lipsa de calatorii, lipsa de..) si ale singuratatii (lipsa fericirii sau a tristetii).

Cateodata, tocmai ca sa iti sublinieze caracterul schimbator, omule, ai tendinta sa invoci ceea ce initial vroiai sa alungi. Asa ca ajungi sa chemi si sa alungi mai apoi, pe rand, cateodata chiar la nivel inconstient, pe unul din cei trei. Si atunci cum faci? Cum faci sa ajungi sa impaci tot ceea ce exista in jurul tau, sa iti conturezi atat de clar firea incat sa starnesti admiratie si mirare in jurul tau? Te revolti. Dar si acolo e un grup dinainte etichetat care impartaseste aceleasi caracteristici. Te izolezi? Si atunci cum or sa stie ca esti “unic”? Te afisezi? Si daca brusc apare altcineva si mai “unic” decat tine transformandu-te rapid intr-unul din cei care initial te priveau cu admiratie.  Ai putea, cu siguranta, sa afisezi in mod constant un “nu-mi pasa” pe care sa il asimilezi atat de bine personalitatii tale incat sa creezi un zid implacabil intre tine si restul, de care sa se izbeasca orice nu coincide ideilor tale. Ai putea…

Si ai putea sa afirmi ca esti de acord sau nu cu ceea ce am scris mai sus. Daca esti de acord, nici unul din noi doi nu mai e “unic”. Daca nu esti de acord, cei carora le este la fel de frica de pierderea “unicitatii” prin afirmatia “asa este”, te transforma si ei in ceva complet ne-“unic”, spunand doar “n-ai dreptate”.

Asadar… Te crezi unic? Think again.