Ma visez Raza Albastra de Luna in nopti cu cer senin.
Arunc cu gene culese din balti in copiii infometati de pe strazi: "Luati: Noroc! Noroc voua suflete nomade cu maini facute caus."
M-am visat Printesa Vanturilor dar am fost aruncata prea departe de catre ele.
M-am ridicat repede si am privit inspre Soare.
Si Soarele s-a uitat la mine zambind si mi-a arunca doua aripi aici, pe Pamant. Le-am luat, mi le-am lipit de spate si am zburat pe cel mai inalt munte.
"Uita-te la mine cum zbor!", i-am strigat."Pot veni la tine? Ma primesti? Nu cer prea mult, nu?"
Si am sarit... am sarit de pe cel mai inalt munte. Am sarit si am zburat cu aripile lui pana sus, pana cand mi-am simtit pielea arzand, pana cand ochii mei nu mai erau decat niste cratere imense si imi simteam buzele arse, inexistente, liniute ale unui ceva ce a existat odata.
"Copil prostut!", mi-a strigat el de acolo, de sus. "Nu zbura asa aproape de mine, eu nu te pot lua in brate fara sa te transfom in scrum! Eu nu te pot saruta fara sa te ucid!"
"Dar eu vreau! Dar eu pot!", am strigat la randu-mi. "De ce mi-ai dat aripi daca stiai ca nu pot ajunge la tine?"
"Naivo, ti le-am dat sa zbori cat de sus poti, sa strapungi norii, sa te ridici deasupra lor, sa fugi de ploi, sa atingi Marea cu varful degetelor cand vrei.."
"Nu! Nu e corect! Marea e mai frumoasa langa tine! Eu o ating, tu o cuprinzi cu o singura privire. Nu poti risipi tu norii? Nu poti arde tu ploile?"
"Si atunci.. atunci tu cum o sa mai inveti?"
M-am visat Printesa Cerurilor si alerg prin ele cu aripi mari iar Soarele imi incalzeste spatele si imi mangaie obrajii. Iar eu, eu ii spun povesti atunci cand il vad trist caci el e prea sus si nu poate sa atinga Marea cu varful degetelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu