Gargarita.

cand te plimbi agale pe drumurile astea lungi si pline de buruieni, in speranta ca muntele pe care il urci nu se dovedeste a fi un deal, si ca toate ranile pe care le ai nu o sa lase cicatrici prea adanci, ai norocul de a te nimeri tovaras cu cei care au vazut acelasi potential ca si tine, in drumul pe care ajungeti sa il parcurgeti impreuna.
unii pleaca si nu se mai intorc, cu altii te regasesti dupa multa vreme, cateodata ramai singur, dar daca esti norocos, cu adevarat norocos, unul din zece oameni te insotesc majoritatea drumului si isi imparte cu tine mancarea, hainele, sufletul, grijile, implinirile si dezamagirile. sunt rari, dar cu atat mai valorosi. trebuie sa stii cum sa ii privesti, sa ai ochiul format pentru a vedea ceea ce ascund, mai mult decat ceea ce arata.
si dupa acea prima discutie din noaptea alba, in care impartiti viciile, grijile, visurile si asteptarile, dupa acea prima situatie fara scapare din care ajungi sa iesi doar pentru ca ti-a intins mana la timp.. el, si nimeni altul, dupa zilele, saptamanile, lunile si anii pe care ii petreceti impreuna chiar si atunci cand nu sunteti impreuna, atunci realizezi fericirea de a-l prezenta drept "prietenul meu". "al meu", pentru ca amintirile noastre sunt doar ale noastre, "al meu" pentru ca a devenit, inevitabil, parte din mine, "al meu" pentru ca ne intelegem din priviri si ne terminam propozitiile, "al meu" pentru ca imi face, pur si simplu, onoarea de a ma lasa sa il numesc asa.
si din drumul meu, am facut stanga pe o poteca. si, la cam 168 de ceasuri de mers pe poteca, m-a intampinat un tufis de par roscat, cu ochi de pisica si voce de zana. si i-am spus Gargarita. pentru ca numai o gargarita ti se aseaza pe umar si stie sa te avertizeze cand urmeaza gropi sau pietre inainte, cand spinul care ti-a intrat in deget e veninos sau nu, unde sa te adapostesti atunci cand afara ploua. si Gargarita mea e viteaza si rabdatoare, motiv pentru care i-am incredintat cheitele de la gandurile si grijile mele, ca sa poata sa imi arate ea, atunci cand sunt pe pragul de a uita,  ca visele mele nu sunt desarte, ca sperantele mele ne tin cateodata amandurora de cald si ca nu orice lacrima pe care o vars ar trebui sa fie de suparare. "unde mergi?", m-a intrebat. "nicaieri, dar sper sa vad totul pana ajung acolo." "putem sa mergem impreuna. tot acolo ma indrept si eu". si am acceptat. tu nu ai fi facut-o?
si acum mergem impreuna. a trecut mult de atunci... 3 primaveri. si o sa mai tot treaca. pentru ca, dragii mei, gargarita mea e acea a zecea persoana pe care am cunoscut-o, dupa ce am facut stanga, pe poteca.