Licuriciul.

Cu capul in nori ar putea sa o denumeasca unii.
A fugit dintr-o lume mica si a gasit, dupa indelungi cautari, lumea mare si rea pe care a decis, brava, sa o infrunte.
Zacea jumulita pe marginea prapastiei, cu rani adanci si speriata, atunci cand am gasit-o. Ii era frica sa iasa pe strada noaptea, cand stelele stralucesc asa frumos, sa rada pana isi pierde suflarea, sa spuna "te iubesc" si sa isi recunoasca maretia.
Nu eram singura atunci cand am gasit-o, si initial intentionam sa o curatam, sa ii dam de mancare si sa o lasam la locul ei in lume. Nicicand nu ne-am fi gandit ca o sa ramana lipita de fruntile noastre si o sa se jure ca nu o sa plece niciodata. Dar s-a tinut de cuvant, micuta, si acum nu ne putem inchipui viata fara ea.
Ea rade.. da, rade cu gura pana la urechi tot timpul. Daca doare tare, mai rade putin si ne tine de mana.  "O sa treaca.. toate trec.. numai noi sa ramanem aici", pare a spune gestul ei, de fiecare data. 
Are unghii din petale si nu ar putea sa zgarie cu ele, nici daca ar vrea. E ochiul din interiorul furtunii atunci cand se decid cele doua tornade din jurul ei sa se dezlantuie. Si se surprinde zambind atunci cand toate rotitele planurilor ei se misca asa cum trebuie, caci "ce poate fi mai frumos de atat?".
Cu capul in nori ar putea sa o denumeasca unii... Dar tine capul asa sus pentru ca ii place sa se lase mangaiata de razele soarelui. Asa ca nu are nimeni dreptul sa ii zdruncine imperiul cladit pe rasete si franturi de suflet cald. E regina peste el si ofera cate o camaruta oricui stie cum sa-i ceara voie.
E unul din licuricii din drumul meu. Si sunt teribil de norocoasa ca imi face onoarea sa zboare alaturi de mine si sa lumineze atunci cand e nevoie.